duminică, 31 iulie 2011

N-ar strica mai multe wc-uri publice


In fiecare dimineata…parc…in fiecare dimineata…una bucata sticla de cola partial bauta in parc…rezultat: pe drumul de intoarcere senzatie din ce in ce mai acuta de…wc-uri publice: ioc…ajung in casa…nu, primul lucru in care merg nu e baia…mai intai trebuie sa debarc una bucata omulet din carucior, in timp ce dansez de pe un picior pe celalalt, plus rezolvat eventuale doleante de maxima urgenta ale sale, nu ale mele…va imaginati ce frumos e cand nici macar la satisfacerea unor necesitati fiziologice absolut necesare si foarte urgente nu ai dreptul. Iar maraiala amplifica senzatia rusinoasa.
Ce simplu ar fi daca ar exista wc-uri publice pe care sa le pot folosi. Daca exista prin nu stiu ce minune din alea ecologice, in alea n-am nicio sansa sa intru, ca nu pot lasa copilul singur. Dar si alea sunt rare si, de multe ori, au un lacat pe ele care te face sa spumegi…te amagesc din departare, gonesti spre ele cu gandul ca in cateva zeci de secunde, gata, scapi, si cand ai ajuns la cativa metri de ele…teapa…lacatul rade la tine nemilos, iar tie iti vine sa urli. Daca vrei sa intri intr-un local, n-ai cum, ca nu ti se permite sa folosesti toaleta daca nu faci consumatie…ce conteaza ca se sparge vezica in tine?...doar n-o sa curete ei dupa tine. Stiu ca mai exista pe langa piete toalete publice in care ai putea intra cu tot cu copil, dar daca nu esti pe langa piete, ce faci? Faci ca mine…gonesti spre casa, injurand in gand si simtind fiecare pas o corvoada…si casa parca se indeparteaza in loc sa se apropie.
Nu cred ca sunt eu singura ce a constatat lipsa sau insuficienta unor locuri atat de necesare in unele momente. Cei responsabili ar trebui sa se gandeasca sa infiinteze mai multe astfel de amplasamente, pentru o mai buna acoperire a zonei…si daca se poate is cu indicatoare, ca nu tot omul cunoaste orasul.

sâmbătă, 30 iulie 2011

Salata mea de vinete


Ieri va ziceam ca mi-e pofta de dulceata de cirese amare…dar imi mai era pofta si de altceva…de salata de vinete…m-a starnit mirosul de vinete coapte pe care l-am simtit venind dintr-un apartament, in drumul dintre parc si casa…asa ca, ce mi-am zis?...uite acus trece sezonul, iar sar preturile sau trebuie sa ma amagesc cu o cantitate infima din pungile congelate, asa ca da-o-ncolo de saracie…mi-am luat…vreo 3 kile, sa-mi ajunga…de fapt, sunt doua vinatoaice imense, de peste 1 kg si alte doua mai sfrijite, ca tot nu-mi iesea suma rotunda. Asa ca, acum am onoarea sa eliberez si eu pe fereastra (nu pe usa de la intrare) parfum de vinete coapte. Daca stau sa ma gandesc, asta e unul din putinele mirosuri pe care as usporta ca vecinii sa le elibereze pe usa de la intrare…asta si ala de cozonac.
Pana nu de mult, faceam salata de vinete cu ou crud…cu galbenus adica, desi in tineretile mele am pus albusul, ca nu mai tineam minte care din ele si nici nu aveam mobil sa intreb pe mama, tata etc. Pe urma, am invatat ca se face cu galbenus. Si iesea super…acum insa, m-am adaptat sotului, care nu bate vinetele cu ceva de lemn pe fund de lemn, ci le face la mixer…si ies albe, de nu le mai trebuie ou. Bine, pentru asta bag cam mult ulei…dar…merita…abia astept sa ajung in faza de a ma aseza pe pat, cu castronul intre picioare, manacand mai mult salata cu paine decat paine cu salata…ca eu cand pun, apai pun stratul mult mai gros decat felia de paine…sa simt gustul, frate.
Asta e mancarea mea preferata si doar in timpul sarcinilor am fost ceva mai precauta, in rest am mancat cat am putut…pentru mine intotdeauna era insuficienta. Acum e mai usor, sunt doar eu cu sotul la intreg castronul. Desi acum cred ca n-o sa-mi incapa intr-unul singur. Ia sa vad, de data asta, care pofteste la salata mea?

Un an de...


Acum un an, pe 31 iulie, amandoi am spus „Da” in fata ofiterului de stare civila si am primit certificatul roz. Pana acum, niciunul nu i-a cautat termenul de expirare. Acum, dupa un an, m-am obisnuit de mult cu noul nume de familie, parte si datorita blogului, sau mai bine spus a blogurilor. Astfel am fost nevoita sa il folosesc si sa il vad atat de des, incat in scurt timp nu m-am mai simtit ciudat si nici nu m-am mai incurcat sa-mi spun noul nume, sa raspund la el. Inca nu am rezolvat toate modificarile, am neglijat sa-mi schimb un card pe care nu l-am mai folosit si intre timp a expirat, am neglijat sa le trimit alora de la pensii private copii dupa noile acte...am luat si plic, am pus si copiile, dar posta e departe...la parterul blocului.
Dar ce atata vorbarie inutila? Mai bine m-as pregati pentru a sarbatori in doi...hmmm...de fapt in trei, ca noi mai rar suntem doar doi, pret de o ora-doua, cat doarme cea mica fara sa se trezeasca...sa pun sampania la rece?...sau mai bine nu?

A disparut o casa....

Nu v-am mai vorbit de mult despre cladirile vechi pe care le indragesc atat de mult...nu pentru ca le-as fi uitat, desi poate ca am neglijat putin plimbarile in cautarea lor...n-am incetat insa sa le observ pe cele intalnite in drumul meu...insa nu despre asta vreau acum sa va vorbesc...poate ca nu m-as fi intors acum la acest subiect daca nu constatam aceasta pierdere. Prin iarna, cand inca mai era zapada, v-am povestit despre cateva case din zona Banu Manta- Titulescu...nu mai trecusem de ceva timp pe acolo, poate o luna sau doua, acum nu mai retin...vineri seara insa, eram pe Titulescu in apropierea iesirii din Pasajul Victoria si, in goana mea, am privit in dreapta pe str. Scarlatescu, unde nu demult era una din casele acelea...era...pentru ca mi-a fost dat sa vad un santier acolo...si totusi, am sperat ca poate o reabiliteaza...era destul de tarziu si nu m-am abatut sa arunc o privire de aproape...sambata, insa, am facut un ocol si am trecut pe acolo...nu ma inselasem...casa nu mai era...pe pancarta scria ca se consolideaza, reabiliteaza si supraetajeaza locuinta...insa nu stiam ca a consolida inseamna a demola din temelii...era efectiv o groapa, nici urma de casa cu un aer atat de incarcat de amintiri...nu ale mele...amintirile casei...nu era o casa degradata, arata chiar bine din exterior...in comparatie cu altele, chiar nu am vazut rostul demolarii...insa proprietarii nu au intotdeauna viziuni asemanatoare cu ale mele...Oamenii vor sa evolueze, sa se modernizeze, nu le mai pasa de niste vechituri...probabil va rasari acolo o alta vila in stil modern, pe care nu l-as respinge daca nu ar fi atat de superficial...

Cafeaua si tigara de dimineata

Daca vrei sa te pui rau cu mine, cel mai usor e sa imi taraganezi indeplinirea ritualului matinal-adica tigara si cafeaua de dimineata…sau invers…orice incercare de interpunere intre mine si aceste doua chestii se soldeaza cu nervi…tot din aia de dimineata…si cica aia de dimineata te tin toata ziua. Sa-mi spui ca mai dureaza 5 minute iar eu sa numar inca 25 peste alea 5 inseamna deja razboi. Toate ca toate, dar nu are nimeni dreptul sa-mi ia cafeaua si tigara de dimineata…stiu, e dependenta, dar ma supun ei…nu e doar dependenta…e placere deopotriva. Si am dreptul la placerea mea…cer prea mult? E ritualul meu de dimineata, fara de care nu pot incepe ziua la cote maxime. Un fel de combustibil ce anesteziaza starile neplacute, inlocuindu-le cu o relaxare amagitoare…
Stiu, exista probleme mai importante…si mai grave…dar toate pot suporta o scurta amanare, cat sa-mi savurez micile placeri. Pe urma, dupa mine, potopul…si asa cred ca aceasta zi e una deprimanta sau…depresanta, ca sa le citez pe Nucusoare. S-a mai racorit semnificativ afara, dar pentru mine, nu e o bucurie aceasta racorire…luna mea se pare ca nu vrea sa-si ia ramas bun de la mine cum se cuvine, vrea sa ma intristeze. Maine, cica iar am motiv de sarbatorit…dar…va zic mai tarziu despre ce e vorba. Acum va las sa va delectati cu vantul care flutura plete, fuste si frunze…sa-mi amintesc ca trebuie sa ma imbrac in pantaloni cand ies…si tocmai ce dadusem si eu de gustul fustelor, al rochiilor…

vineri, 29 iulie 2011

Amestecate…pentru voi adunate


Week-end-ul asta se desfasoara la Moneasa Festivalul Clatitelor…mmmm…nu-I asa ca vi s-a facut pofta de clatite fierbinti, aromate, dulci…delicioase?...si cum preferatele mele sunt clatitele cu dulceata de cirese amare, dulceata dupa care ma topesc…de pofta, ca n-am mai mancat de muuuuult…in Parcul Sebastian are loc un alt festival caruia i-am uitat denumirea, dar am retinut faptul ca se lanseaza noua dulceata de cirese amare de la Topoloveni. De magiunul de prune facut acolo am fost foarte incantata si la fel cred ca voi fi de aceasta dulceata…chiar daca e mai scumpa, eu zic ca merita, macar asa, de pofta…nu?
Alta chestie de care vreau sa va zic e ca astazi e Ziua Imnului nostru…cam tarziu am aflat, dar tot e bine.
Cred ca mai era ceva, dar am uitat…nu-i problema, imi amintesc eu cand nu mai e nevoie…

Marea mă cheamă la ea

N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plaseaz...