joi, 31 martie 2011

Etapele explorarii internetului


           Cand am descoperit internetul, prin 2000 cred, atractia principala era mirc-ul. La mine nu a devenit un microb,din cand in cand intram in net cafe, ca acasa nu aveam internet. Stateam jumatate de ora, maxim o ora, ma conversam cu diversi, fie ca fata, fie ca baiat, atunci am aflat ce e ala nickname. Nu urmaream intalniri adevarate, doar ne distram, mai ales cand descopeream ca cel cu care vorbeam era la un calculator vecin...o distractie stupida, asa o consider acum. 
           Mai tarziu mi-am facut mail pe kappa (de fapt frate-miu mi-a creat contul, caci eu nu eram prea familiarizata cu domeniul asta), apoi pe home.ro si mult mai tarziu pe yahoo, la care nu am renuntat nici acum. Dupa etapa mirc si primele casute de e-mail, mai mult goale, caci nu aveam cu cine coresponda, a urmat o pauza in care nu prea am mai avut de-a face cu internetul. Cel mult mergeam intr-un net cafe sa caut sonerii pentru composer-ul de la Nokia. Abia prin 2004, cand eram insarcinata cu prima fetita, am inceput sa folosesc internetul in scop de informare...ca doar trebuia sa ma initiez cumva in meseria ce o voi presta pe viata-cea de mama. Petreceam ore in sir la mama la serviciu, citeam diverse discutii pe forumuri de mamici.
            Prin 2005 ne-am pus internet si acasa si accesul a devenit ceva mai usor. Trebuia sa impartim calculatorul in 3 (mai am un frate si o sora mai mici) si nu era deloc usor. Atunci mi-am facut cont pe un forum pentru parinti si am activat vreo 5 ani, cu pauze. Tot atunci am descoperit si mess-ul, conversam cu mamicile cunoscute pe forum, apoi cu unele colege de la facultate. Prin 2008 mi-am facut un cont pe hi5, pe care nu l-am folosit decat pe la inceputul lui 2009, pe post de album foto pentru prietenele din alte localitati sau alte tari. Atunci am folosit intensiv mess-ul in discutii interminabile cu actualul sot, pana cand am decis ca vrem un viitor comun si ne-am mutat impreuna. 
            O prietena stabilita in Italia mi-a sugerat sa-mi fac cont de Facebook si activitatea mea internautica s-a mutat in mare parte acolo, in paralel cu forumul. Apoi, treptat, mi-am pierdut interesul pentru forumuri...dupa un timp am descoperit blogurile si am inceput sa le citesc, iar dupa ceva timp am decis sa-mi fac si eu unul. Si iata-ma aici, scriind...pentru cine vrea sa-mi citeasca povestile. Asa a evoluat pana acum calatoria mea prin paginile internetului...Aceasta ultima etapa sper sa fie si cea mai lunga...

miercuri, 30 martie 2011

Nimic fara pasiune


Daca nu fac cu placere un anumit lucru, rezultatul nu va fi unul din cele mai bune. Sa faci ceva doar ca sa fie facut, fara nicio tragere de inima, ba chiar in scarba e unul din lucrurile fata de care am oroare. Cand nu ai chef sa faci ceva, ti-e imposibil sa iti canalizezi toate eforturile spre indeplinirea acelui lucru. Caci motorul poate fi pornit doar cu pasiune, abia cand pui pasiune in ceea ce faci rezultatele sunt pe masura si esti multumit de munca ta. Pentru situatiile in care nu poate fi vorba de pasiune, e necesara o motivatie interioara.  Cand am convingerea ca acel ceva e in zadar, e greu sa gasesc macar o farama de tragere de inima. Uneori, lipsa pasiunii sau a motivatiei e temporara, generata de o dispozitie negativa, asa cum am avut eu pe parcursul zilelor trecute (v-am zis ca vremea mohorata ma indispune), alteori insa este definitiva, generata de un sentiment de repulsie fata de chestiunea respectiva. Si astfel apar unele chestiuni ce simt ca imi atarna de gat ca niste pietre de moara. Nu-mi place sa fac ceva doar pentru ca asa trebuie. Dar uite ca sunt chestiuni de la care nu ai cum sa te eschivezi. Le poti amana temporar, dar pana la urma tot va trebui sa te ocupi de ele. Iar cand se aduna mai multe astfel de problemute, clar te descurajezi si devine un calvar efectuarea lor...mai ales contra-cronometru.

Cata liniste sufleteasca mai gasim la biserica?


Credinta o porti in suflet, daca o ai...ea nu depinde de cat de des frecventezi biserica sau de cat de strict urmezi regulile acesteia...si nu spun asta sub influenta lucrurilor anormale petrecute in ultimul timp sub auspiciile Bisericii Ortodoxe Romane, ci dintr-o simpla convingere ce mi-am format-o in timp. Ultimii doi ani, cei petrecuti in capitala, m-au facut sa realizez ca doar in suflet imi pot pastra credinta...si nu e nevoie sa merg neaparat la biserica. Nu stiu de ce, dar in putinele biserici in care am intrat aici, nu m-am simtit mai aproape de Dumnezeu...nu am simtit acel sentiment de reculegere pe care il incercam altadata, in special la manastiri, dar si in bisericile din orasul natal...Nici preotii parca nu au aceeasi daruire, nu sunt atat de aproape de oameni...Atmosfera in sine nu imi pare atat de calda. Apoi mai sunt si cersetorii, mai agasanti ca oriunde...se vede clar ca fac asta ca pe o meserie, cu exceptia copiilor, toti sunt apti de munca. Imaginea de ansamblu si senzatiile ce mi le ofera, nu reusesc sa-mi starneasca acel sentiment, acea stare pe care o capatam cand intram intr-o biserica. Lipseste acea oaza de liniste... ritmul trepidant al capitalei isi lasa amprenta si asupra lacaselor de cult? Sau nu am mers eu unde trebuie?

Azi...nu am chef


Am avut o noapte foarte proasta...cat as fi vrut sa adorm, nu aveam cum, trebuia sa-mi fac datoria de mama si sa-i tin companie odorasului...deci am adormit intr-un final dupa ora 4 30, iar la 8 a trebuit sa fiu in picioare. Somnoroasa si nervoasa imi beam cafeaua cu al meu sot, pe cale sa adorm cu tigara in mana. El incerca sa ma scoata din acea stare Fii si tu mai vesela..Cum sa fiu, ce motive as avea sa ma bucur?...Vrei sa-ti dau eu motive? E o noua zi, esti sanatoasa, bebita e sanatoasa, eu sunt langa tine...nu e suficient ca sa te bucuri? Nu, as fi preferat ca pe langa toate astea sa fiu si odihnita, ca sa ma pot bucura. Asa ca azi am o fata de zombie...capacitatea mea de concentrare e redusa, nu reusesc nici sa scriu asa cum as dori, nu ma multumeste ceea ce iese din mintea mea...treburile casnice urla si ele, dar eu nu am chef,  nu ma simt in stare sa fac nimic. Vremea e si ea trista...azi e una din zilele mele proaste...si vreau sa se duca odata.


P.S. In seara asta vine mama...asta inseamna ca maine voi fi mai putin activa , dar de scris tot scriu si le public vineri.

E si asta un fel de discriminare


De 2 ani, de cand m-am aciuat in capitala, am sesizat mai intai finut, iar apoi mai concret dispretul bucurestenilor fata de moldoveni (poate nu toti, dar foarte multi). Nu pot spune ca m-am simtit discriminata in mod direct si in orice caz, nu foarte grav. Pe pielea mea am simtit foarte putin, insa pe diverse site-uri de stiri sau bloguri mai mari, am sesizat mult mai bine aspectul. Inca din primele saptamani, m-am lovit de problema accentului...de care nu am reusit sa ma debarasez in totalitate nici acum, caci sotului meu ii place accentul moldovenesc si nu ma simteam ridicol in fata lui (pot spune ca mai degraba ma simteam ridicol incercand sa adopt accentul de Bucuresti). Un motiv in plus sa mi-l pastrez. Ieseam in oras cu diversi prieteni ai lui si nu pot spune ca as fi sesizat pe chipul vreunuia vreo urma de amuzament fata de felul in care vorbeam. In vizita la o doamna mai in varsta si putin nebunatica, am inceput sa ma simt prost din cauza accentului, caci respectiva nu scapa ocazia sa imi imite razand accentul. Dupa inca un timp, un avocat pe langa care speram sa imi fac stagiatura mi-a sugerat direct sa scap de accent, pentru ca as fi avut de pierdut in acea profesie, ceilalti considerand ca ma pot duce mai usor de nas fiind moldoveanca. Cu timpul, am sesizat in comentarii pe internet aversiunea fata de moldoveni...ca sunt asa si pe dincolo, ca moldovenii sunt betivi, iar moldovencele curve, si tot felul de remarci rautacioase, generalizari rau intentionate...o fotografie a unui betiv cazut in sant atrage dupa sine constatarea ca ala e sigur moldovean. Iar cand spun ca sunt din Bacau, lumea nu asociaza numele orasului cu Bacovia, ci mai degraba cu Monica viitoare ex-Columbeanu...Implicit ma gandesc la asocierea pe care o fac ceilalti cu renumele doamnei, asimiland tuturor bacauancelor apucaturile acesteia. Si cand am mai auzit-o si pe o tipa de la bloc pe care o consideram prietena, facand o remarca la adresa unor vecini cu care avea ceva de impartit "Moldoveni tampiti", apoi oprindu-se brusc cand si-a dat seama ca sunt si eu pe acolo...m-am convins ca nu e doar o impresie a mea si acest dispret fata de moldoveni e o realitate. Curve, betivi si pierde-vara sunt peste tot in tara asta...nu cred ca in Moldova sunt majoritare aceste categorii, incat sa indreptateasca aceste generalizari, cum de altfel nici ponderea lor in alte regiuni ale tarii nu este insignifianta. Deci, de ce?

Daca ai bani, e musai sa te stie toti?


           Eram curioasa si io...oamenii astia de au multi, multi bani...de ce simt nevoia sa se afiseze mereu? Ba pe la diverse evenimente, ba prin cluburi sau alte localuri, totdeauna imbracati cu haine exagerat de scumpe (bine, inteleg,  isi permit sa si le cumpere, dar de ce trebuie sa se dea mari cu ele?)...Le fac o deosebita placere activitatile astea super-mondene, iesirile in lumina reflectoarelor...sau e doar snobism...ca trebuie sa se laude cu statutul lor, cu ceea ce au? Inteleg, ai bani...de ce trebuie sa stie tot poporul lucrul asta? Inclusiv de la ce casa celebra de moda ti-ai luat chilotii...De ce nu poti pur si simplu sa ai bani, sa te ocupi in continuare de producerea lor, sa calatoresti daca te plictisesti prea tare...fara a face parada de statutul tau...Practic ai bani pentru tine, nu pentru restul poporului...Stiu, nu sunt toti asa, dar majoritatea au o aroganta si un aer de superioritate, proportional cu marimea conturilor din banca.

marți, 29 martie 2011

Unul din alea 3 ceasuri rele


Cand iti faci de lucru cu bancile, mai ales daca acel lucru inseamna vreun credit, traiesti mereu cu frica in san ca ceva se va intampla...Platesti ratele la timp, intotdeauna inainte de scadenta cu cel putin cateva zile si totusi...minuni negative se pot intampla. Luna asta am platit rata, prin Posta Romana, ca de fiecare data. Doar ca nu am platit-o pe 20, ci pe 23, data scadenetei fiind 25. Deci in termen, avand in vedere ca, potrivit extraselor de cont, banii intrau in cont in ziua urmatoare celei in care plateam eu la posta. Acum cateva zeci de minute, ma suna sotul sa-mi spuna ca a primit un sms de la banca prin care era informat ca figureaza cu restanta. Imediat m-am pus pe verificat chitanta si trimis mail la banca sa cer explicatii...astept raspunsul. Cine stie unde si cum a aparut o problema...Nemaiavand rabdare sa primesc mail, ma apuc si sun...explic problema, mi se cere numarul de telefon pentru a fi sunata imediat ce gasesc ei buba. Dupa mai bine de jumatate de ora, ma suna si imi explica frumos cum s-au interesat colegii, au sunat si la posta si au aflat ca platile efectuate incepand cu data de 23 vor fi virate in conturile bancii abia azi, caci au avut o eroare in sistem...ceea ce inseamna ca abia maine voi avea o confirmare certa ca totul e in regula. Si totusi, cine raspunde de tot zbuciumul meu, de pofta de mancare ce mi-a pierit, nu puteam manca nici ciocolata, de starea de agitatie ce ma facea sa nu-mi gasesc locul si sa nu ma mai pot concentra la nimic? Normal ar fi sa trimita un SMS, asa cum au trimis si cand au sesizat aparitia restantei, prin care sa ne anunte ca plata a fost inregistrata. Cat despre posta, normal ar fi fost sa anunte banca respectiva ca au niste probleme cu sistemul prin care efectueaza platile catre ea, dat fiind ca nu eram eu singura in aceasta situatie. Dar la noi capitolul comunicare intre diverse structuri si institutii sta foarte prost, in ciuda atator mijloace pe care tehnologia si banii publici le-au pus la dispozitia lor. E asa de greu pentru aceasta Companie sa puna una din tatele alea cu mutre acre sa scrie o hartie cum ca au primit bani de la atatia prosti, dar nu ii pot vira acum din cauza unor probleme, astfel incat banca sa nu ii bage la rau-platnici pe acei prosti? Daca printr-un absurd, devenit firesc la noi, vom figura la Biroul ala de credite sau cum ii mai zice de tine evidenta rau-platnicilor,  fara a fi vina noastra, ma pregatesc de o reclamatie –hartie de sters la fund...Si cine imi garanteaza ca situatii precum cea de azi nu vor mai aparea? Astept scuze si o jumate de pachet de tigari de la Posta Romana!

De cate ori putem iubi?


Scriind din amintiri o recenzie pentru concursul Ioanei, in mintea mea s-a copt ideea subiectului acesta...Pe vremea aia, cand citeam Adam si Eva si aveam doar vreo 15 ani si un pic, eram ferm convinsa ca in decursul existentei noastre putem iubi o singura data...credeam ca lumea incepe si se termina acolo, ca nu voi mai putea iubi sau in orice caz, nu mai intens ca atunci...dar cate nu stiam eu pe atunci...Dragostea si viata imi pareau o vesnica poezie, sonetele lui Shakespeare si versurile eminesciene intarindu-mi convingerile. Tin minte o teza la romana pentru care nu invatasem nimic, intreaga mea fiinta fiind acaparata de alte ganduri si trairi...straine de invatatura...si ca sa nu dau foaia goala, am compus pe loc o lunga poezie in care sufletele pereche si mitul androginului constituiau tema centrala...si am luat 7!... Anii au trecut, maturizarea sentimentala si-a spus cuvantul si am aflat ca viata nu e chiar atat de plina de lirism...Sentimentele s-au stins...doar amintirea a ramas, din ce in ce mai palida, mai stearsa, doar amuzandu-ma uneori cat de prostuta puteam fi...Au urmat pasiuni...nu le pot spune iubiri, caci accentele egoiste nu sunt compatibile cu notiunea de iubire pura...departe gandul de a ma sacrifica pentru acele sentimente ce ar fi putut fi confundate cu iubirea si poate ca in sinea mea asa le consideram la acel moment, dar mai tarziu le-am putut analiza mai bine, cu alti ochi, si am inteles ca ele nu erau iubiri...doar surogate. Si apoi am aflat ca pot iubi din nou, cu adevarat, fara versuri si fara egoism...Iubirea se transforma o data cu varsta, luciditatea ia locul nesabuintei adolescentine, binele tau e reprezentat de binele persoanei iubite, nu mai gandesti pentru tine, ci pentru amandoi, persoana intai singular iti iese tot mai greu de pe buze, inlocuita de plural...Da, poti iubi de mai multe ori...prima iubire nu e obligatoriu sa ramana si singura... lipseste acel dram de nebunie, dar sentimentele au stabilitate, luciditate si confort.

Produse de serie


Ideal...frumusete ideala...n-am putea spune ca exista un tipar absolut al frumusetii ideale...Practic fiecare epoca si fiecare areal geografic si-a dezvoltat tiparul propriu in care sa se incadreze o frumusete ideala...si cu toate ca fiecare individ are propriile gusturi, intr-un fel sau altul, are tendinta de a se alinia standardelor in materie. Fie ca e vorba de propria frumusete, fie ca e vorba de frumusetea pe care o cauta in celalalt... Ne evaluam si evaluam in functie de anumite criterii...nu e nevoie, cred, sa le enumar pe cele ale epocii actuale...probabil sunteti suprasaturati de numeroasele exemple ce urmeaza fidel aceste criterii. Se promoveaza un anumit tip de frumusete, si nu e o noutate a secolului in care traim. O anumita frumusete a reprezentat idealul fiecarei epoci. Aceasta cerinta a societatii poate crea frustrari pentru cei care nu se incadreaza in tiparele ei. Cei mai multi incearca prin diverse mijloace sa ajunga cat mai aproape de acest ideal... Unii incearca sa se modeleze, sculptand acolo unde au prea mult lut ori adaugand un pumn de lut acolo unde standardele o cer...metodele si tehnicile chirurgicale actuale fac posibila realizarea acestor statuete, doar ca lutul nu e chiar lut, ci, dupa caz, grasime, silicon, botox, acid hialuronic sau cine stie ce substanta. Observam tot mai des printre noi asemenea statuete, create dupa acelasi tipar...difera doar trasaturile chipului, unice fiecarui individ...desi, uneori, chiar si acestea tind spre o anumita uniformitate...se poarta blondele? Cu siguranta veti intalni multe femei vopsite blond...se poarta brunetele? Atunci aceasta culoare va predomina in podoabele capilare ce le veti intalni pe strada, la serviciu, la scoala, oriunde...Tendinta de uniformizare se extinde si dincolo de dimensiunile corpului uman, la accesoriile sale...imbracaminte, incaltaminte si tot ce inseamna vestimentatie...Totusi, n-ar trebui sa uitam ca statuetele  in serie nu au nici pe departe valoarea celor unicat. Din dorinta asidua de a urma modelele de frumusete (unele discutabile ca valoare), ne pierdem din individualitate, amprenta personalitatii noastre se sterge, in favoarea acestor standarde...generatiile tinere sunt cele mai vulnerabile, fiind cel mai usor de influentat...si, sincer, nu mi-as dori ca peste cativa ani sa intalnesc o Daniela Crudu in mii de exemplare (numele poate fi inlocuit, pastrand esenta)...
Samburele din care a incoltit ideea acestui articol il gasiti aici.

luni, 28 martie 2011

Granita dintre vis si realitate...la ceas de seara


           Visez...in fiecare noapte...si chiar si atunci cand reusesc sa adorm in timpul zilei...de cele mai multe ori, imaginile sunt atat de clare, incat deslusesc chiar si fraze scrise...insa nu reusesc sa vad chipurile decat rareori...si totusi stiu perfect cine apare in visul meu...nu ma vad nici pe mine, dar totusi traiesc intens fiecare senzatie...adesea am cosmaruri...o fi din cauza ca ma uit prea des la documentare despre crime...nu de putine ori imi trezesc sotul din cauza tipetelor sau gemetelor si incerc sa scap de imaginile din vis sub ocrotirea bratelor sale...ma simt atunci ca un copil speriat, care atunci cand inchide ochii, continua sa traiasca filmul ingrozitor din vis...
            Nu caut explicatii babesti ale viselor, nu ma ingrijorez cand visez copil mic sau carne sau mai stiu eu ce traznaie care cica ar insemna nu stiu ce necaz. Cred cu tarie ca tot ceea ce visez este in stransa legatura cu subconstientul meu...de multe ori imi apar in vis situatii din viata reala, ce se desfasoara un pic altfel, poate asa cum mi-as dori sau cum nu mi-as dori...diverse temeri de-ale mele sunt transpuse in vis...sau refulari...dorinte neimplinite...frustrari acumulate...toate isi gasesc un corespondent in visele mele...
            Cand eram mica, adesea ma intrebam daca nu cumva ceea ce numim vis e de fapt realitate si ceea ce consideram realitate e doar un vis...ulterior, cred ca am citit pe undeva ceva in genul asta, dar nu imi amintesc unde...Totusi, lipsa palpabilitatii lucrurilor in vis, m-a convins insa ca, cel putin intre coordonatele pe care ni le-am schitat privind realitatea, acele episoade nu fac parte din realitatea concreta...insa intr-un fel sau altul, facand parte din subconstientul nostru, ca fiinte palpabile, ele capata o nota de real...desi nu au o forma materiala...sunt plasmuiri ale subconstientului. 
             Ma intreb oare prin ce mecanisme reuseau cei de odinioara sa dea o interpretare simbolica acestor plasmuiri? Presupun ca nu prin sondaje...dar totusi, ramane pentru mine un mister logica prin care dadeau conotatii premonitorii viselor, asociind diferite elemente din vis cu diferite evenimente ce urmau sa se petreaca in viata reala. Ca tot vine seara...sunt curioasa...ce voi visa la noapte? Dupa o zi plina, dar cu multe lucruri bifate pe lista, as putea spera la ceva vise frumoase. Si ma consider norocoasa ca pot tine minte ceea ce visez, caci am intalnit si persoane care nu isi amintesc sa fi visat ceva...dar am intalnit si persoane pentru care ceea ce visau se rasfrangea asupra comportamentului zilnic...poate fi surprinzator, dar am intalnit oameni pentru care un vis putea reprezenta motiv de gelozie si declicul unui intreg scandal...e fascinanta firea umana si totusi continui sa fiu surprinsa, desi n-ar trebui sa mai incerc astfel de senzatii.

Soferi care stiu sa conduca


            Calatoria saptamanala pe DN 1 nu si-a dezmintit nici de aceasta data statutul de adevarata aventura presarata cu nervi si claxoane. De data asta parca s-au adunat toti soferii cretini...de fapt, ca o noutate, au predominat soferitele...sunt femeie, dar asta nu ma impiedica sa constat cat de prost pot sa conduca unele exemplare feminine (eu daca ma stiu un antitalent la volan, am preferat sa nu imi iau carnet de conducere...mai bine asa decat sa incurc traficul asa cum o fac cele intalnite in acest week-end).  Plimbarea a inceput bine din primele minute...pe Stefan cel Mare o soferita voia sa ne ia fata, fara semnal, fara sa se asigure ca poate schimba banda si...cireasa de pe tort...vorbind la telefon...a claxonat-o al meu sot si din lateral i-am putut vedea privirea de vitica la poarta noua care nu intelegea de ce o claxoneaza, doar ea nu facuse nimic...Ulterior, tot drumul am intalnit soferite, dar si cativa soferi care aveau probleme cu schimbatul benzilor. Unii se baga in fata ta, asumandu-si manevre riscante, cand nu au suficient loc sau timp sa se bage, dar totusi o fac...altii nu se dau nici cand esti la 1 m in spatele lor. Au o problema cu schimbatul benzilor...fie o fac atunci cand nu trebuie, riscand un accident, fie nu o fac atunci cand ar trebui...cand le mai vezi si fetele..."da' ce-am facut?" iti vine sa urli...sa mai zic si de aia care nu accepta sa-i depasesti daca au o masina mai scumpa decat a ta?

Ganduri la inceput de saptamana


Presimt o saptamana incarcata...nu va uitati asa...chiar daca nu am job, nu inseamna ca duc lipsa de activitati...puteti considera bloggeritul un fel de job, doar ca e munca voluntara, neretribuita (nici nu as avea voie sa castig vreun ban din asta, ca mi-as pierde indemnizatia)...munca de placere...doar ca pe langa asta, mai am si treburi mai putin placute...dupa un week-end obositor, marcat de o repriza serioasa de curatenie, ma asteapta doua zile de gatit, un mail mai oficial plus ceva referate pentru master, ca saptamana asta e termenul limita de inscriere pentru dizertatie (da' sincer, nu am tragere de inima)...iar joi...o zi mai inedita si cu ceva emotii...placute, din fericire...o scurta vizita a mamei in Bucuresti...abia astept sa ma laud cu progresele mezinei, sa-mi spuna cum i se pare, daca e mai mare de cand a vazut-o ultima data...probabil voi primi cu aceasta ocazie si traista lui Mos Craciun din partea bunicilor...Si sper sa reusesc sa va ofer subiecte intersante...ceva-ceva am reusit eu sa scriu si in week-end...Acum fug la o sesiune de shopping de aprozar...as fi preferat o librarie, dar e prea frig sa ma aventurez asa departe...Va doresc o saptamana placuta, iar bloggerilor, cat mai multa inspiratie spre a scrie articole la fel de intersante ca pana acum...abia astept sa recuperez, sa vad ce ati mai scris...inca nu am reusit sa citesc tot.

O terapie inedita


           Nu stiu daca v-am zis, dar eu mi-am format un obicei ca inainte de a cadea in mrejele somnului, sa ma uit pe canalele cu documentare...incat nici nu pot sa adorm daca nu vizionez asa ceva. Vineri sau sambata m-am uitat pe Discovery, la Monstrii din corpul uman. Era vorba de un tip ce suferea de alergie si de astm, ce devenisera tot mai agresive,  si la un moment dat a aflat ca aceste afectiuni pot fi tratate daca se contamineaza cu niste paraziti intestinali-viermii cu carlig.
           Contaminarea insa nu era atat de simplu de facut. Viermii aia se raspandeau cu ajutorul fecalelor umane...si se apuca omul nostru sa caute pe net unde anume in lume s-au inregistrat cele mai multe cazuri de infestari cu acei viermi. Afla ca locul pe care il cauta este Camerun si intreprinde o expeditie in zona...mai exact strabate latrinele unor sate, incaltat in papuci de plaja, caci trebuia ca pielea sa intre in contact direct cu fecalele respective. Povestea omul ca in prima saptamana vomita de cateva ori pe zi, apoi se obisnuise. Groaznic de scarbos as putea spune, insa omul era convins ca doar asa se va vindeca. Dupa o perioada, constata ca s-a vindecat, desi eu sunt sceptica...nu stiu daca viermii au fost cei care au facut posibil acest lucru, ci iau in calcul si autosugestia. Finalul insa m-a surprins...dupa vindecare, tipul se ocupa cu raspandirea metodelor de vindecare cu ajutorul parazitilor intestinali...mai exact, vinde pe internet larve colectate din propriul organism...interesanta si inedita afacere...Sunt eu sanatoasa de ma uit la asa ceva? In loc sa urmaresc cu sufletul la gura ce mai fac Oana si Pepe, Iri si Moni...ziceti si voi...nu am eu nevoie de un consult psihiatric?

Va mai vine sa beti apa plata?


             Am vazut la stiri un reportaj despre apa plata infestata descoperita in judetul Brasov, in urma unor analize. Fiind consumatori de apa plata, dat fiind ca aia de la robinet e asa cum e incat nu avem curaj sa o bem, stirea respectiva ne-a pus pe ganduri. Si ma intriga faptul ca nu se comunica in astfel de cazuri si marcile afectate. Caci, traind in Romania, ar putea exista suspiciunea unui reportaj platit de concurenta pentru a denigra anumite marci de apa (sau orice alt produs, dupa caz). Si nu mi se pare corect...practic nu poti avea incredere in nimic, nu poti fi sigur de veridicitatea informatiilor oferite de televiziuni din cauza coruptiei adanc inradacinate pe toate planurile. Sau, daca ele sunt corecte, nu pot fi complete caci legea nu permite anti-reclama, din considerente legate tot de posibilitatea existentei unui act de coruptie.
             Normal ar fi ca, atunci cand sunt descoperite astfel de probleme la anumite produse, sa se faca publica marca respectivelor produse, ca si sanctiune impotriva neregulilor constatate... dar, cred ca cer imposibilul. Interesele financiare sunt mult mai importante, beneficiaza de o mai mare protectie decat sanatatea publica...ce conteaza daca oamenii se imbolnavesc in urma consumului a diferite produse? Nu putem lovi in renumele unor companii, nu? Si atunci, noi aia prostii cum sa procedam? Sa renuntam la a mai cumpara apa plata? Sau sa ne autosugestionam ca aia de o bem noi nu poate fi intre cele cu fecale?...doar e marca renumita... Incep sa ma mir ca au dat totusi informatia pe piata. Cine stie cate dejectii mancam sau bem fara sa stim...

vineri, 25 martie 2011

Cum sa nu ne placa sa traim in Romania?


...cand leul creste vazand cu ochii
...cand se deschid magazine de magazine cu hainele ale mai de firma, iar oamenii se aseaza in cozi de sute de metri sau cel putin asa zise reporterul, sa prinda promotiile, magazine unde se sta 2 ore la coada sa cumperi o amarata pereche de ochelari (eu una nu stateam nici daca as fi facut efortul sa umplu ditamai caruciorul cu produse in Carrefour)
...cand oamenii se calca in picioare pentru un pachet de zahar sau o sticla de ulei
...noua ne place, ne place, ne place, place, place...

Imaginea si relativitatea


Imaginea noastra, felul in care aratam, constituie una din preocuparile noastre majore...sa nu-mi spuneti ca nu-i asa, caci altfel n-ar avea tot omul oglinzi in casa (ca fapt divers, am trait cateva luni intr-o garsoniera unde nu aveam decat oglinda din baie si a fost groaznic...ajunsesem sa ma catar pe marginea caditei de dus, pe varfuri, cu ditamai burtoiul cu ochi, doar ca sa ma vad cum arat). E drept ca exista si categorii de oameni care nu au casa si deci, nici oglinda, si aspectul exterior e ultima lor grija in conditiile unui trai la limita supravietuirii, dar ei constituie un aspect nefiresc si de nedorit. Fiecare din noi are grija mai mult sau mai putin de felul in care arata, nu iese din casa oricum, fara un minim de efort in a se aranja. Nu acceptam sa fim vazuti de altii in orice ipostaza. Cum ar fi daca am iesi din casa asa cum aratam dimineata la trezire, nespalati, cu parul in toate directiile? Niste reguli nescrise, cu radacini puternice, ne determina sa acordam macar un minim de atentie aspectului nostru fizic. Ne place sa aratam bine, sau macar acceptabil. Fiecare are propriile criterii de evaluare...pentru unii e suficient sa fie curati, pieptanati, ingrijiti...altii, de fapt, altele, nu concep sa iasa din casa fara o cantitate impresionanta de machiaj si o costumatie impecabila. Aproape ca nu conteaza ce cred ceilalti, doar nu te apuci sa ceri parerea oamenilor, ca la sondajele de opinie, ci conteaza ce crezi tu ca vor crede. De parca vanzatorul sau vanzatoarea de la paine va sta sa analizeze minutiozitatea machiajului sau felul in care ti se asorteaza bluza cu pantalonii. Dar iti imaginezi ca toti vor studia fiecare amanunt si astfel poti pierde jumatate de ora cu dichisitul, timp in care ai fi putut fi inapoi cu painea cumparata si cu trei cepe taiate, gata de rasturnat in oala de pe aragaz. Nu sunt impotriva unei ingrijiri mai amanuntite a aspectului fizic, dar cred ca uneori, uitam sa ne adaptam diverselor situatii. Pornind de la un minim, cred ca ar trebui sa ne dozam timpul si preocuparea pentru acest aspect in functie de fiecare ocazie. Stiu ca imaginea este cea care ne vinde, dar nu ar trebui sa depasim o anumita masura. Extremele sunt observate mai repede decat normalul, putem impresiona in sens pozitiv sau in mod negativ...si vrand-nevrand, ajungem tot la teoria relativitatii. Fiecare pereche de ochi vede in mod diferit acelasi obiect.

De ras sau de plans?


Tot ma plangeam eu ca lipseste divertismentul la tv...asta pentru ca n-am stiut eu unde sa caut...unele stiri te pot distra mai bine decat Bendeac sau SRC...Subiectul...perchezitiile efectuate la proprietatile lui Bercea (Analfabetu) Mondialu. Absolut magnific...numele lui inscriptionat pe frontispiciul casei (palatului), in living la fel, pe un perete trona numele interlopului...Cutitul nu l-au gasit, dar au gasit 200 000 euro (o suma la care nici sa visez nu imi permit)...Tigancile cu fuste au sarit repede sa se apere ca ei au strans cinstit acei bani... "Am fost in Italia 10 ani...am cersit, am muncit"...hai nu mai spune...ai muncit tu o zi macar in viata ta? O alta "Nu erau 200 de mii, erau doar 181"...precizare esentiala. E extraordinar modul in care astfel de indivizi ii sfideaza pe ceilalti, inclusiv autoritatile, nu se lasa impresionati de un act oficial, isi permit sa sara cu scaunul in mana sa-i alunge pe nepoftiti. Pe astia nu ii mai schimba nimeni si nimic...Inchisoarea nicidecum nu ii educa, nu exista mijloace eficiente care sa faca din tigani oameni civilizati. Vor continua sa ne sfideze cu averile lor dobandite ilegal...Pentru ei nu exista legi, sunt incapabili sa respecte vreo regula, pentru ei romanii sunt niste fraieri pe care ei pot sa ii invarta pe degete oricand, cum vor ei. N-au pic de rusine, asa ceva nu e scris in codul lor genetic. Mi-amintesc cum, in copilarie, privind pe geam, adesea vedeam niste tiganci in fuste multicolore, care isi faceau veacul peste drum, unde era un restaurant, de fapt o bomba, cum gasesti pe langa piete...Le era greu sa foloseasca baia...se duceau  langa acel restaurant (unde ca fapt divers, era intrarea intr-o scara de bloc), isi ridicau putin fustele si isi faceau nevoile, la nici 3 metri de trotuarul pe care circulau oameni, nestingherite de privirile trecatorilor. Asa sunt ei, isi permit sa faca ce vor, cand vor...constrangerea e o necunoscuta. Pentru ei nu exista obligatii, dar au pretentia sa ceara drepturi. Cand vor fi si ei normali, civilizati, atunci abia sa aiba pretentia sa nu fie discriminati. Tot despre discriminare, dar nu a tiganilor, voi scrie cat de curand un articol...dar, nu acum. Pana una-alta, uitati aici...in caz ca ati ratat stirile.


joi, 24 martie 2011

Sa va fac cunostinta cu pisicutele mele

Cadouri, cadouri


Ma bucur ca un copil de fiecare data cand primesc un cadou...Pentru mine cadoul e sinonim cu surpriza, desi in general termenul are o acceptiune mai larga. Nu stiu daca tine de nostalgie sau de sensibilitate, dar pentru mine cel putin, esenta cadoului o constituie elementul surpriza ce insoteste obiectul oferit. Nu ca nu m-ar bucura fiecare obiect pe care il primesc, dar cand, de exemplu, merg cu cineva sa imi cumpere ceva, nu mai e o surpriza, e un cadou ce nu mai e cadou, nu stiu cum sa numesc mai precis gestul. Dar sa nu ma abat prea mult, ca apoi imi pierd ideile pe drum...Intr-un cuplu, cadourile facute reciproc, le consider mijloace foarte placute de a-ti arata sentimentele...Nu ma refer la cadouri scumpe, ce ar putea sugera ideea de interes si ar exclude-o pe cea de iubire...ci la acele nimicuri oferite din cand in cand pentru a aduce zambetul pe chipul celuilalt...bineinteles ca ele nu sunt obligatorii si nici nu sunt singurele moduri prin care poti sa-ti bucuri partenerul sau partenera...totusi au farmecul lor si prezenta lor e un semn ca pasiunea inca arde...O floare, o ciocolata, un obiect de lenjerie, o carte, un obiect de ceramica, eventual inscriptionat sugestiv...sunt unele din obiectele pe care le poti oferi persoanei iubite fara a-ti afecta serios bugetul. E mai greu sa gasesti idei de mici cadouri pentru barbati...femeile sunt avantajate sub acest aspect, dar implicit e mai greu pentru ele sa faca un cadou celui drag...si totusi, cu putina imaginatie...putem gasi mereu un mic cadou pentru persoana iubita...important este gestul si efortul(de imaginatie) facut cu acest prilej...

Sa umplu frigiderul domnilor de la lumina!


Cat urasc eu penele de curent...mai ales alea scurte, care mi se par nejustificate...e altceva cand e o avarie undeva si trebuie sa se intrerupa curentul o ora doua pentru a se remedia problema...dar asa...se ia curentul o secunda, ca sa ce? Ca sa mi se inchida mie calculatorul in timp ce scriam pasionata un lung comentariu, care evident nu s-a salvat si pe care neaparat trebuie sa ma chinui sa il rescriu, caci era prea interesanta discutia ca sa o las balta...si ca sa ma enervez complet...Mozilla n-a apucat sa-mi salveze nu stiu cate tab-uri deschise, iar eu acum, din memorie, trebuie sa ma chinui sa le redeschid...O simpla cautare prin history nu e suficienta, aveam pagini deschise de ieri, de alaltaieri, lasate asa pentru a le citi cand am timp...Fierb, nu alta...sa-mi explice si mie cineva de ce trebuie sa ni se faca astfel de neplaceri?

Impresii din plimbarea de azi


Azi am cam intrecut masura cu plimbarea, am intarziat mai mult decat ar fi trebuit...avand in vedere ca sunt casnica in momentul de fata, pare ciudat, dar sunt legata si eu de un program destul de rigid, abateri mai mari de 10-15 minute nu sunt primite cu incantare de mogaldeata mea. Dar am simtit nevoia sa schimb putin peisajul, fara intentia de a depasi ora impusa de programul fetitei. Insa cum peisajul te fura, iar eu nu cunosc atat de bine zonele incat sa si estimez distanta si timpul aferent parcurgerii ei, i-am decalat somnul cu vreo 3 sferturi de ora. Mi-am facut si eu un mic moft, o plimbare ceva mai lunga pe un itinerar mai interesant...Piata Victoriei-Calea Victoriei-Bulevardul Dacia-Calea Grivitei...la pas, cu caruciorul dupa mine (cam incomod pe Calea Victoriei, unde trotuarul e foarte ingust si te mai incurca si unii marlani care parcheaza pe acea fasie destinata persoanelor inexistente pentru ei-pietonii). Frumos... regret doar ca nu am putut zabovi sa fac si cateva fotografii...si ca a trebuit sa merg mai repede decat as fi vrut, caci se enervase bebe (data viitoare plec mai devreme, sa am timp sa savurez peisajul). Ce am remarcat in mod deosebit a fost Muzeul national George Enescu...o cladire splendida, foarte bine pastrata, si o casa foarte interesanta pe Calea Grivitei nr 54, desprinsa parca din scenariul unui film sinistru, pe care voi face tot posibilul sa merg sa o fotografiez...e atat de degradata, impanzita de o vegetatie lugubra, inconjurata de mizerie... si totusi rezista...in ciuda starii in care se afla, isi etaleaza splendoarea avuta odinioara,  arhitectura sa e deosebita...Ma bucur ca am descoperit-o..din pacate am gasit foarte putine informatii despre ea aici, fotografia nu e relevanta, nu surprinde ceea ce as fi vrut eu... Am ajuns acasa obosita, cu obrajii rosii si fierbinti (a trebuit sa fac fata vantului si prafului starnit de el), insa simt ca am castigat ceva din aceasta plimbare...a meritat efortul.

De ce imi place mie Bucurestiul


Daca ieri va vorbeam despre unele clisee negative intalnite pe strazile capitalei, azi voi incerca sa schitez si ceea ce mie mi se pare frumos sau pozitiv. Pentru ca, in ciuda acelor aspecte mai putin placute de care te poti lovi sau pe care le poti vedea, mie imi place Bucurestiul. Desi Bacaul din care vin nu este un oras mic, diferentele sunt evidente, si in ceea ce priveste partile bune si in ceea ce priveste aspectele negative.
Imi plac cladirile vechi din Bucuresti...sunt atat de multe, iar pentru mine, care in orasul natal nu prea aveam ocazia sa intalnesc astfel de cladiri, capata importanta unor muzee, chiar daca in fapt sunt simple case, locuite uneori de personaje total nepotrivite. Pe mine ma impresioneaza, prin arhitectura, prin vechime, prin atmosfera pe care o degaja...fie ca ma refer la cladirile celebre de pe Calea Victoriei si zonele adiacente, fie la cladiri anonime, de pe diverse stradute, pe care am prilejul de a le vedea in peregrinarile mele.
Imi plac parcurile, atat de mari si de frumos amenajate (inca nu am reusit sa le vad pe toate)...preferatul meu este Herastraul...mi se pare superb si romantic. Locurile de joaca sunt multe si dotate adecvat fiecarei grupe de varsta (ca uneori nu prea se respecta acest lucru, e alta poveste). Benefice mi se par si amplasamentele cu aparate pentru gimnastica, folosite fara prejudecati de oameni de toate varstele. Recunosc ca mie imi este rusine sa le folosesc, am senzatia ca sunt penibila. Batranelele care pedaleaza pe acolo, insa, nu par a incerca acelasi sentiment. Inca o mentalitate de provincie de care trebuie sa scap.
Imi plac muzeele si teatrele, ambele categorii sunt trecute pe lista mea de asteptare...ar fi pacat sa nu profit de oferta bogata in aceste domenii.
Imi place senzatia de a fi un anonim intr-o mare de oameni, mergi pe strada fara ca prezenta ta sa fie luata in seama. Cu exceptia zonei de langa bloc, unde ma cunosc babele si vanzatoarele, nu ma opreste niciun strain sa se joace cu bebele meu, rareori surprind pe cineva sa-i zambeasca, in afara limitei teritoriale amintite. Nimeni nu stie cine esti, de unde vii, pe nimeni nu intereseaza acest lucru. Nimeni nu da atentie felului in care esti imbracat, sau cel putin nu lasa sa se vada acest lucru. Fiecare isi poarta propriul destin, indiferent fata de celelalte destine pe langa care trece. Nimeni nu se holbeaza la adidasii de firma din picioarele mele, asa cum se intampla la mine la Bacau...acolo un obiect de imbracaminte sau incaltaminte de firma atragea priviri si constituia un soi de eticheta (nu stiu daca si acum mai stau lucrurile asa) a bunastarii. Aici pot umbla oricum, nimeni nu vede, nimanui nu-i pasa.
Imi place viteza cu care se desfasoara totul, orasul plin de viata, senzatia pe care ti-o da aglomeratia, ca totul se traieste la intensitate maxima. Zgomotul, masinile ce misuna pe strazi indiferent de ora...orasul care nu doarme niciodata.

miercuri, 23 martie 2011

Jocul gandurilor


Am nevoie de putina relaxare...situatia incordata din ultimele zile, ce inca persista, ba chiar au aparut noi motive de framantat creierii, ma apasa prea mult, asa ca simt imperios nevoia de a-mi incarca un pic bateriile, de a uita macar cateva ore de griji si de probleme...Ghemuita in fotoliul din bucatarie, cu laptopul in brate si soarele inundandu-mi privirea, am avut o revelatie...daca ii pot spune asa...ca pot scapa macar pentru putin timp de aceasta povara. O evadare in natura, atat cat ne putem permite in peisajul urban, ar fi cel mai potrivit lucru. As vrea sa pot sa nu ma mai gandesc, sa ignor existenta grijilor...dar de ganduri e cel mai greu sa fugi, daca nu imposibil...te urmaresc in orice cotlon te-ai ascunde, caci sunt o parte inerenta a constiintei, de care nu ne putem descotorosi. Suntem condamnati sa traim sub povara gandurilor, iar cand exista motive ca acestea sa fie indreptate spre lucruri mai putin placute, putem fi siguri ca acele chestiuni nu le vom putea ignora, caci vor scormoni in mintea noastra, iar noi nu ne putem apara decat temporar de ele. Ganduri placute, ganduri neplacute...accesorii de neinlaturat ale existentei noastre...atat de strans lipite incat isi pierd statutul de accesoriu si ajung sa se confunde cu intregul. Asta imi aminteste de interminabilele clasificari, dupa varii criterii, ale bunurilor, de la civilul din anul I...
Voi incerca sa ma ascund de gandurile neplacute in parc...e gratis si cel putin ar trebui sa fie reconfortant...

Ce target de varsta au tabloidele?


S-a incalzit un pic (nu va imaginati ca e cald, dar e bine)...ceea ce i-a scos din casa si pe batraneii din cartier. Se plimba, stau pe o banca, fie in grup, fie singuri. Mare parte din ei au cate un ziar sub brat sau chiar citesc unul in timp ce savureaza iesirea la aer...nimic de condamnat, nimic de ras pana acum...Interesant e de observat ce ziare citesc ei, pensionarii, oameni de la care eu cel putin am pretentia la un anumit nivel de cultura...am mai observat aspectul de multe ori in cursul verii trecute, dar pe atunci n-aveam blog...in mare parte, ziarele pe care le citesc acesti pensionari, fara deosebire de sex, sunt tabloidele. Cel mai des vad Click-ul, dar nu lipsesc nici Cancan, nici Libertatea...azi, de exemplu, era un batranel pe o banca...bineinteles, citea Click, si parea foarte pasionat de lectura. Mai incolo, un altul se plimba, tot cu Click-ul...m-au facut atat de curioasa, incat voi accesa si eu online sa vad ce ii pasioneaza atat de mult, desi cam prevad o parte din subiecte.
Si stau si ma intreb si eu...nu mai exista ziare pe piata de au ajuns pensionarii sa devoreze tabloide pe banca din parc sau din fata blocului?  Le lipseste alternativa sau sunt intr-adevar interesati de presa de scandal? Eu inteleg ca li s-a scarbit de politica, dar totusi, nu-mi imaginam ca pot fi interesati de sani si fese goale, de scandaluri cu dive de plastic...Subiecte despre care as fi crezut ca le provoaca oroare sau repulsie...dar nah, s-au adaptat si pensionarii la tendintele actuale...

Marea mă cheamă la ea

N-aș putea explica pe scurt de ce atâtea emoții mă străbat când urmează să plec la mare. Sunt emoții plăcute și o nerăbdare care mă plaseaz...