De-ale vietii valuri

O zi ceva mai buna, dupa atatea si atatea pline de framantari. Macar am bifat doua din probleme mai mari si una mai mica. Esentialul insa e deocamdata departe de a fi rezolvat, in pofida promisiunilor datatoare de sperante. Eu, cel putin, am incetat a mai le lua la modul serios in calcul, sunt fericita pentru rezolvarea urgentei, dar in acelasi timp destul de ingrijorata pentru cele ce urmeaza sa vina. La datorii ma refer. Si singurele optiuni ce ar putea rezolva definitiv problemele ar fi joburi stabile care adunate sa aduca venituri fixe suficiente macar pentru acoperirea datoriilor curente si daca au si o componenta variabila cu atat mai bine sau daca exista posibilitatea efectuarii de activitati suplimentare in vederea unor venituri suplimentare, si mai bine, ori implorarea unei minuni care sa ne ia de pe umeri povara chiriei si atunci am putea supravietui si cu niste salarii modeste, adica romanesti.



Varianta cea mai buna pentru mine e aceea de freelancer, dar momentan nu am prea mult succes. Chiar daca aceasta posibilitate nu ofera venituri stabile, e si cea mai ieftina. Caci am cantarit eu bine si mi-am dat seama de mult, nu de acum, ca un serviciu nu presupune doar sa primesti bani ci si cheltuieli generate de el. Ma rog, nu mai intru in detalii, oricum sunt increzatoare ca Cineva acolo sus ma iubeste si va descurca itele incurcate ale vietii si pentru mine sau in orice caz, ma va ajuta sa le pun eu in ordine.

O alta chestie interesanta e ca de doua saptamani am pierdut si mai mult notiunea timpului, adica imi dau mult mai greu seama in ce zi din saptamana suntem, fiindca lipsesc reperele- niciunul nu merge la munca si am senzatia ori ca suntem permanent in zilele lucratoare,ori ca suntem in week-end. Dupa cat de bine ma trezesc dimineata. Zilele nu mai au atmosfere specifice in functie de numele lor, au devenit egale, mult mai asemanatoare ca inainte. Luni a fost ziua sotului meu dar nu l-am sarbatorit in niciun fel, cui ii arde de sarbatorit? Nici nu am avut cu ce, dar nici chef, asa ca... altadata.

Oricum, supravietuim. Pana la urma, orice se poate repara/rezolva, numai moartea nu. Ce sa ma tot plang? Poate fi si mai rau de atat, niciodata nu uit asta, deocamdata inca nu suntem descurajati, ci doar stresati, dar va trebui sa ne descurcam. Mi-ar place sa pot lalai si eu Inevitabil va fi bine, asa, ca sa ma incarc de optimism. Nu pot spune ca duc lipsa de el, totusi, de solutii concrete duc eu lipsa.

Ei, lasa, trebuie sa ma mentin asa, pe linia de plutire, din punct de vedere psihic. Sa gandesc pozitiv. Pana aum am reusit. Desi azi, cand m-a sunat sotul dupa ce terminase cu platile la banca, si si-a permis sa glumeasca intr-un mod nu foarte placut, mi-am pierdut ratiunea pentru cateva clipe si nu reuseam sa-mi revin cu toate ca m-a linistit in cel mai scurt timp, dandu-si gluma in vileag si anuntandu-ma ca totul a fost bine.Ulterior, am analizat ca nici nu avea cum sa se intample asta chiar atunci, pentru ca era necesara trecerea unui termen, dar faptul ca pana atunci in aer planase asa de puternic pericolul, m-a facut ca in acele clipe ale glumei sa nu mai judec, sa nu imi mai dau seama ca nu ar fi fost posibil acel fapt.

Eh, ca-n viata... cu bune, cu rele, traim, ce sa facem?