sâmbătă, 29 septembrie 2012

Un week-end plăcut!

Ce vreme placuta! Nici nu speram sa o tina asa atata timp. Si fiind week-end, ce va pot recomanda ar fi multa plimbare in aer liber, nu in malluri, eventual o carte buna, pe o banca sau, de ce nu, pe iarba. Eu asta voi face. Imi iau cartea si, cum prind momentul, voi citi. Era de asteptat, nu? Tocmai am terminat aseara aceasta carte foarte complexa si impresionanta care este Cel mai iubit dintre pamanteni.  Profund impresionata de aceasta lectura si entuziasmata ca m-am incadrat in timpul pe care mi l-am propus, am purces de data asta la un volum de povestiri scris de Nicolae Velea-Intalnire tarzie. Dupa 3 volume, simteam nevoia de ceva mai usor, mai putin condensat. Dar nu mai putin valoros. Am observat ca nu ma mai tenteaza unele carti luate la inceputuri, mai usoare, maii pline de suspans. Week-end placut sa aveti, dragi cititori!

vineri, 28 septembrie 2012

Viaţa- izvor nesecat de articole de blog

In fiecare zi prind din zbor idei. in jurul meu, oriunde as privi, nenumarate surse de inspiratie imi fac cu ochiul. Si eu nu reusesc sa le fac artico@le. Dar spiritul de observtie si mintea imi sunt treze. Privesc, gandesc, unele siunt interesante, altele indeamna la meditatie.  Si daca e ceva despre care oricand as putea scrie, acel ceva sunt cartile, de care nu ma pot satura. Mai ales acum, cand le pot privi in voie, mi-as dori sa pot dilata timpul, ori sa le comprim pe ele. Cativa ani mi-am  asigurat lectura. Dar bineinteles ca dintre toate, unele sunt .mai dorite, altele lasate pentru un viitor indefinit.  N-am lasat nici plimbarile  deoparte, am incercat sa imi extind orizonturile.Imi place sa obsdrv orasul si oamenii, forfota de lume si de masini. Am reusit sa vad si cartile legate cu lanturi in metrou. Ma intreb daca or mai fi acolo, prima data s-au furat, in ciuda lanturilor. Acum am vazut ca nenea de la paza verifica daca mai e acolo cand cobora cel care o citise.

joi, 27 septembrie 2012

Aşa, ca să zic ceva

Ce-au mai trecut zilele! I-am avut si pe ai mei in vizita, am iesit in oras cu ocazia plecarii in State a fratelui meu si astfel am vazut si eu cum e un restaurant de centru, am petrecut o frumoasa sambata in Herastrau, am capatat si o raceala, de fapt o viroza. A facut cea mica, am luat-o si eu si sotul si acum ne mucim toti trei. Curg nasurile noastre intr-o veselie, n-am chef de nimic, nici afara nu am iesit decat strict dupa cumparaturi necesare, in speta medicamente. Dar maine ies sopecial sa iau un cd cu formatia draga sufletului meu- Azur. Ce sa-i faci? daca am nimerit pe otv cu telecomanda, am vazut si acum trebuie sa il am. Ca asa-mi place muzica de petrecere...

Imi pare rau ca am ratat participarea la un concurs in calitate de blogger-jurat. Este vorba de Premiul literar Augustin Fratila. Nu stiu cum au fost alesi bloggerii, dar imi pare rau ca nu am fost pe faza.


Mi-e pofta de must. Maine culege via bunica si poate ma lipesc si eu de o sticla, daca mi-o aduce trenukl.

luni, 17 septembrie 2012

Mult succes, bobocelul meu!

Si iata ca Biencuta mea a pasit in viata de scolar. Drum lug, anevoios, dar, privind in urma, teribil de frumos. Chiar daca boboceiii de axi nu mai sunt ca aceia de acum 21 de ani, chiar daca emotiile lor nu mai au intensitatea de altadata si aceasta prima zi nu mai are, in general, semnificatia  pe care, eu una, i-o acordam candva. Azi m-a@ intors cu sufletul in timp.Azi emotiile m-au cuprins si, cu greu, am constientizat ca fetita mea e mare, a inceput scoala. Anii s-au dus prea repede. Mi-am amintit de doamna mea invatatoare, de acea prima zi a mea si.... nu stiu cum sa exprim ce am simtit...

La piaţă

Zilele trecute am facut si eu cumparaturi din piata, ceea ce nu se intampla prea des. Am trecut peste retinerea de a le face vanzare speculantilor pentru a manca niste rosii mai adevarate, fiind satula de cele de supermarket, care, desi  scrie ca sunt din Romania, tot de plastic sunt, fara gust. Bine, eu ma dusesem dulpa ceasla, strugurii mei preferati, de care mi-a facut pofta Mircea. Am mai luat si vinete, si niste prune mari, rotunde-doar 3, ca erau ultimele.  As vrea sa coc si eu pentru iarna vinete si ardei, ca anul trecut asa am facut si tare bine au prins.  Pretuerile insa sunt cam mari si ma @imitez mereu la un kilogram-doua, fructe iau chiar jumatati de kilogram.  Dar simt asa, o satisfactie, cand ma intorc incarcata cu 7-8 plasute, insumate fiind destul de grele. Le insir apoi pe blatul din bucatarie si contempliu ce am cumparat. Am luat si pastai, ca nu facusem anul asta. Am mancat  o singura data, la ai mei si abia acum am aflat ca nu s-au facut anul asta, de aici si pretul unui kilogram, destul de ridicat.  As putea renunta la copt vinete, a copt mama la greu, dar parca tot imi vine, macar cateva kilograme sa le muncesc eu, ca e si in asta o placere, sa simti mirosul ala pe care eu il ador....



Nu-i usor, dar e placut. Nu sunt eu "gospodina perfecta" , mai degraba aia mediocra.  Dar uneori msa apuca si pe mine pofta de bucatarit.

Cu siguranta voi mai face piata, macar acum, cand se gasesc inca legume si fructe de la noi.

duminică, 16 septembrie 2012

Rânduri şi gânduri ....

De-o saptamana n-am scris nimic pe blog. M-a ocolit inspiratia si, uneori, cheful. Cartea pe care o citesc m-a acaparat  foarte mult si am preferat sa-i dedic timpul liber de noapte. Atat cat a fost el. Am inceput volumul al doilea, dar mai este si al treilea si as vrea sa le finalizez pana la sfarsitul lunii.  In paralel, m-am zbatut sa gasesc volumul 1 din Morometii, de preferat din colectia BPT. Mi-am dat seama ca am citit de mult timp cartea si, pe atunci, nu aveam aceeasi capacitate de intelegere. In plus, ca mare admiratoare a operei lui Marin Preda, e ceva necesar sa am romanul asta si sa-l citesc acum, cu alta optica si discernamant. Am fgasit volumul doi, in mai multe locuri. Nu inteleg de ce nu gasesc si pe primul. Nici online nu e in stocuri, am batut la pas tot centrul, pe trotuare sparte, cum sunt intr-o buna parte a Bucurestiului, se pun fire de net in pamant si e dezastru. Si nimic,  nu am reusit sa gasesc cartea. As fi dispusa sa dau pretul intreg de 14 lei, cat  siunt volumele la librarie. Mai trag speranta cu anticariatele si voi mai incerca.



Cand  privesc toate catile, aranjate, acolo, pe rafturi, ma umplu de incantare si de nerabdarea de a citi pe anumite dintre ele. Nu zic pe toate, caci doar unele imi dau acest sentiment al nerabdarii. Dar sunt destule si acestea, in marea lor parte romanesti, si stiu ca imi va lua destul timp sa le termin. De mult nu am mai citit ceva de Zaharia Stancu sau de Eugen Barbu si am destule carti gasite prin anticariate, ce nu au editii recente si sunt pentru mine cu atat mai interesante.


NU POT  trece mai departe fara sa va marturisesc emotia ce ma incearca. Maine e o zi mare, o zi foarte importanta si incarcata de semnificatii. Fetita mea cea mare incepe scoala. Si sunt emotionata atat pentru acest inceput din viata ei, cu impactul aferent asupra sa, dar si de faptul ca au trecut anii, ca nu mai sunt asa tanara daca am copil de scoala. Si nu imi dau seama cum au trecut anii, pentru ca amintirea primei mele zi de scoala este atat de vie, de parca s-ar fi dus doar cativa anisori, nu 21! o viata de om, ce mai!  Asa ca, ma-ntelegetii, e un seentiment si frumos, dar si incarcat de nostalgie.  Roata vietii isi deapana fara oprire firul,  bland, dar sigur. Si afara e toamna.... e septembrie si eu  incerc sa strang in pumni prezentul, sa il traiesc cat mai profund, condimentat cu amintiri si ganduri bune.



Apoi, cum pe cea mica nu am inscris-o la gradi, va trebui sa ma ocup de ea, sa facem lectii cum fac copiii de varsta ei, caci s-ar putea sa o duc totusi in cursul anului scolar, daca se va impune si voi gasi loc, dar in toamna viitoare sigur o voi da la gradi si nu vreau sa ramana in urma.


In rest, ne bucuram  de zilele inca destul de calde, desi noaptea coboara mai repede si ne surprinde adesea prin parc. Ce sa facem, daca vremea ne trimite in mijlocul natufii? ne impiedicam noi de intuneric, daca ora nu e inca tarzie?

duminică, 9 septembrie 2012

Biblioteca mea... în sfarsit

De cand asteptam clipa aceasta.Am visat mult la ea si parea greu realizabila. Toate cartile mele pe rafturi, sa imi pot delecta privirea cu ele, sa pot trece cu privirea peste titluri, sa imi incarc sufletul cu o mare sete, privindu-le. Nu a fost usor, nici asamblarea, nici aranjarea nu au fost floare la ureche. Dar acum, e gata, dupa ore in sir de munca, imi pot privi cu o imensa satisfactie biblioteca. Nu am reusit sa le si numar, dat fiind faptul ca, in partea de jos le-am aranjat pe doua randuri ca sa incapa si nu stiu cate sunt in spate. Voi numara totisi ce se vede si sigur voi fi surprinsa. Estimez peste 250.  Problema e ca, daca mai cumpar nu voi avea unde sa le pun. Aici e deja plin.  Si mai vreau sa-mi aduc de la Bacau si restul cartilor. Poate mai facem in viitor o investitie si mai luam o etajera.

vineri, 7 septembrie 2012

In durerea lui, omul este intotdeauna singur

Intunecare- de Cezar Petrescu
Cu ideea aceasta am ramas in urma lecturii romanului Intunecare a lui Cezar Petrescu. Mult mai amplu exprimata de marele scriitor, ideea aceasta plina de adevar mi-a dat tema de meditatie. Fie ca e vorba de durere fizica sau de cea sufleteasca, oricat de multi am avea in jur, exprimandu-si compasiunea, gratie puterii empatice mai mult sau mai putin accentuate, intr-adevar, in fata durerii noastre, suntem tot singuri, pe noi ne rod demonii ei si niciun ajutor al altora nu ne e mai de folos decat acela pe care ni-l dam singuri. Nici nu stiu daca sa scriu o recenzie a cartii. Sau mai bine sa ma limitez la aceasta idee profunda. Cert este ca romanul m-a impresionat, m-am delectat cu paginile sale, cu imaginea Romaniei sau mai precis a romanilor din preajma Primului Razboi Mondial si imediat dupa acesta. S-a dovedit a fi o bogata sursa de informatii, o imagine cuprinzatoare a societatii, in toate straturile sale.

Insa, mai mult decat aceasta, urmarindu-l pe eroul principal, in gandurile si actiunile sale, asistam la o analiza a sufletului uman, a sentimentelor de toate felurile. Si nu doar acest personaj este interesant, dar el este mai pe larg zugravit. Si celelalte personaje, mai mult sau mai putin importante, isi joaca rolul in acest destin al lui Radu Comsa, implinindu-si in acelasi timp propriul destin, dezvaluind alte tipologii de carcatere, la fel de interesante in dedesubturile lor. Desi fiecare in parte ar fi putut fi exploatat mai mult, luand in cosiderare potentialul creionat deja. In ciuda celor doua volume, parca se simtea nevoia unei patrunderi mai amanuntite in destinul, in descrierea fiecarui personaj. Poate pentru ca autorul a pus mai mult accent pe cele transmise decat pe caracterizari. Totusi, am ramas cu o impresie placuta in urma lecturii, iar ideea din titlu probabil ca ma va calauzi un timp de-acum incolo.

Durerea, in ambele sale ipostaze, nu-l ocoleste pe Radu Comsa. Ba chiar il loveste dintr-o data, cutremurandu-i fiinta, transformandu-l. Dincolo de drama sa personala, una poate destul de obisnuita in timpul razboiului, se desprinde imaginea razboiului si a urmarilor sale, a asteptarilor pe care oamenii l-au avut de la acesta si, nu in ultimul rand, a dezamagirii intiparite pe chipurile multora. Societatea nu devine alta, asa cum s-ar fi asteptat. Sau mai bine spus, devine alta, dar e tot aceeasi, departe de ceea ce nazuisera cei ce au pierit in lupte, pe front. Legat de razboi, destul de detaliat se discuta despre rostul acestuia in istorie, daca are sau nu vreu sens, vreo explicatie, daca exista o anume necesitate ce il impune, a rastimpuri, ca mod de solutionare a ceva. Trebuie sa recunosc ca ma intrebasem si inainte, cautasem si inainte de a citi aceasta carte explicatii. Cum vad oamenii simpli ideea de razboi si diferenta covarsitoare dintre ceea ce se reflecta in constiintele lor si ceea ce se petrece la nivel inalt, decizional.

Altfel spus, cartea mi s-a parut foarte complexa. Nu am incercat sa imi explic titlul, raportat la continut. Dar, daca ar fi sa o fac totusi acum, cred ca el vrea sa sintetizeze atmosfera ce invaluie fiecare individ in parte si pe toti la un loc, la nivel de masa de oameni. Pot spune ca am simtit o oarecare lipsa de optimism, un aer cumva sumbru sau poate doar prea pesimist. M-am convins, insa, pentru a u stiu cata oara, ca literatura romaneasca adevarata trebuie pusa inaintea celorlalte. Nu spun asta din patriotism, ci pentru ca, inainte de toate, trebuie sa ne cunoastem pe noi insine. Si cum eu, personal, am multe lacune in ceea ce priveste lecturile din marii nostri scriitori, sper sa reusesc sa citesc cat mai multe din operele esentiale pe care le-am neglijat la vremea la care trebuiau citite. Poate ca acesta nu face parte din bibliografia obligatorie a elevilor, dar am ramas restanta la multe carti. si acum, e timpul sa recuperez. Mai ales ca le citesc cu alti ochi decat as fi facut-o in adolescenta, ceea ce nu poate fi decat un avantaj, in opinia mea.

joi, 6 septembrie 2012

Pe strada, la cersit, sau in orfelinat?

Cu sigurata ati intalnit si voi bebelusi in bratele mamelor la cersit. Departe de mine gandul de a sustine ca sunt o mama exemplara sau a face act de bravura din ceva de genul asta. Sa zicem ca vedeti un copilas vai de el, de circa un anisor. Mama sau cea care pretinde ca e maica-sa, la fel de jerpelita ca si copilul, murdari amandoi, umbland pe strazi sau asezati in vreun loc strategic pentru a cere ceva de pomana. Dintr-o scurta discutie cu mama, daca poate fi numita discutie, va dati seama ca aceasta va priveste vazand prin voi, probabil din umbra unei sticle cu alcool sau a altor substante halucinogene. Copilul plange la vederea unui biberon care nu-i apartine. Femeia cere insistent ceva haine sau macar un leu. Ca nu are cu ce se imbraca nici ea, nici copilul. In alta zi o intalniti iar, iar faptul ca nu i-ati adus ceea ce ceruse, desi nu i se promisese, o face sa devina si mai insistenta si sa se poarte de parca de acele haine cerute ar fi depins intreaga ei viata de doi lei. Va spune ca e amarata, ca doarme prin gara cu copilul.

 Cand in cele din urma se indeparteaza, observati ca fusta sa este uda exact intr-un anumit fel incat nu e niciun dubiu ca nu copilul e cel care ar avea nevoie de pampers sau haine curate, ci chiar ea. Acum aveti certitudinea privirii aceleia tulburi. Copilul, desi la varsta la care orice copil e frumos, nu pare s pastreze nimic din dragalasenia caracteristica varstei. Parul, murdar si ciufulit, hainutele extrem de murdare, pielea asijderea. Si atunci apare o intrebare... Cum oare i-ar fi mai bine acestui copil, care are sanse mari ca maine sa fie cel care va talhari pe strada poate chiar pe cel  ce azi i-a oferit un mic ajutor? Alaturi de aceasta mama, care ii ofera o viata murdara, plina de pericole, lipsuri si mizerie? Sau intr-un orfelinat sau la vreun asistent maternal, unde nu s-ar putea da garantii ca ar fi prea fericit, dar macar ar avea un pat si un acoperis deasupra capului. Dar ar purta stigmatul si povara vietii de copil abandonat.

Mi-a trecut prin minte ca, data viitoare cand o intalnesc, sa sun la Protectia Copilului. Dar nu am mai intalnit-o. Si intre timp mi-a aparut in minte aceasta dilema, care nu este una noua, am mai reflectat asupra ei si alteori, doar nu e primul copilas pe care il vad chinuit astfel. Plimbandu-ma adesea cu copilul dupa mine, acum cu cea mica, iar cu ani in urma cu cea mare, adesea am fost abordata de astfel de cersetoare, care vedeau in prezenta copilului meu alaturi o sansa de a primi lucruri necesare copilului lor. Se stie ca e raman haine mici pe care nu le mai folosim, apoi un scutec- doua avem in permanenta la noi, deci e mult mai usor sa obtii mila de la o mama cu un copil. De aceea poate am avut tangente cu astfel de cazuri. Va mai povesteam cred cum la Bacau cunoscusem o astfel de femeie care facea anul si copilul. Cum crestea un pic, i-l lua statul, apoi o vedeai iar cu burta si ulterior cu copilul la cersit. Dar macar aia ii ingrijea cat de cat, nu am surprins-o in ipostaze asa mizerabile. Dar am surprins si un caz al uneia pe care o ajutam destul de des, avand sediul de cersit in drumul meu, care, spre stupoarea mea, avea o masina nu luxoasa, dar in orice caz, straina, pe vremea cand tata inca mai avea Dacia in fata blocului. Cazuri si cazuri. Dar am mai intalnit si una, aici in Bucuresti, care avea 3 copii, din care unul bebe, destul de bine imbracati, doar ea si sotul, pe care l-am surprins de cateva ori la locul ei de cersit, erau mai ponositi si aveau mainile murdare de nuci pe care am descoperit ulterior, le vindeau tot asa, pe trotuar. In cazul astora din urma, chiar daca erau amarati, pareau ca au grija de copii, astfel ca nu mi s-ar fi parut necesara scoaterea lor din familie. La o adica, nu putem fi toti bogati. Dar in ceea ce o priveste pe ultima intalnita, cea prezentata in prima parte a articolului, as inclina spre luarea copilului de catre autoritati. Desi si asa ar exista aspecte neplacute pentru copil. Daca ar fi sa judec o astfel de cerere, desi as avea indoieli legate de securitatea afectiva a copilului intr-un mediu institutional, cred ca ar fi totusi mai favorabila copilului.

Stiu ca pot parea ipocrita, deoarece nici eu nu am ales sa devin mama in momente prielnice din punct de vedere financiar. Dar cred ca situatiile prezentate sunt mult mai grave. In cazul meu, printr-o serie de circumstante ale caror merite nu-mi apartin, copiii mei au totusi ce le trebuie. Daca totusi m-as fi aflat intr-o situatie in care sa-mi fie imposibil sa intretin copilul, as fi apelat la ajutor din partea statului. Exista totusi centre maternale, diferite adaposturi cum sunt cele de la Valea Plopului. Dar probabil ca astfel de informatii le sunt straine mamelor aflate sub limita susbzistentei.

Totusi, este un subiect dificil. Si foarte complex. Daca e sa ma intind, ajung cu dezbaterile pana la oamenii strazii, un alt aspect problematic si deranjant. Mai ales in zona in care locuiesc. Ceea ce mi-a dat posibilitatea sa studiez vrand-nevrand aspecte de acest gen. Eu una  cred ca ar trebui curatate cumva strazile de astfel de persoane. Ar trebui luate masuri, chiar si colectarea lor fortata, inchiderea lor in locuri asemanatoare puscariilor, pentru ca o astfel de viata pe care o duc nu le face bine nici lor, nici celorlalti si nici societatii in general. Dar, e greu de spus de ce nu se face nimic in acest sens. Tara geme de probleme. Daca ma mai implic mult in ceea ce priveste gandirea unor solutii, s-ar putea sa ma bata apoi gandul sa intru in politica si nu vreau.

Ultimul ritual- Yrsa Sigurdardottir

Din cand in cand, pentru a da un ragaz mintii si putina relaxare, mai pun mana pe cate o carte in care valoarea literara nu este pe primul plan. Vechea mea pasiune- suspansul, isi cere drepturile. Si, pentru ca am devenit o consumatoare de thrillere nordice, din cand in cand ma delectez cu cate unul. Astfel este si cartea de fata a autoarei Yrsa Sigurdardottir, despre care as putea spune ca este preferata mea dintre autorii nordici tradusi la noi in materie de suspas. Cartea aceasta mi-o doresc de ceva vreme si fiind o aparitie mai veche, mi-a fost greu sa fac rost de ea. Nu mai era pe stocuri, nici online, nici in librarii. Pana la urma, am dat de un exemplar cam uzat la o taraba cu carti vechi si nu am stat pe ganduri, am si cumparat-o si, imediat ce am terminat ceea ce citeam in acel moment, m-am apucat de ea. Spre deosebire de lecturile mele uzuale, aceasta nu e greu de digerat, nu e intesata de cugetari si idei profunde, insa povestea e cea care face tot deliciul cartii. Bineineteles ca nici stilul in care este scrisa nu e de lepadat, altfel nu as fi incadrat-o in categoria preferatelor. Pur si simplu nu-ti vine sa ridici ochii din carte, mi s-a intamplat sa merg prin casa citind, pentru ca intriga este atat de interesanta, atatandu-ti la maxim curiozitatea pentru dezlegarea enigmelor.

Fundalul- o Islanda in timpul iernii, ritualuri magice, manuscrise vechi de cateva secole si povesti cu vrajitoare arse pe rug. Cum se imbina aceste elemente medievale cu epoca moderna in care are loc crima? Caci despre o crima, asa cum era de asteptat, ciudata este vorba in aceasta carte. Nu putea fi altfel, tinand seama de aceste condimente cu iz vrajitoresc ce fac deliciul intregii povesti, aruncand nu un strop, ci o doza semnificativa de mister asupra vietii si mai ales a mortii victimei- Harald Guntlieb, un personaj neobisnuit, care, din lumea umbrelor, traseaza coordonatele dificilei investigatii, antrenandu-i pe Dora si Mathiass in hatisul tenebros al dezlegarii enigmelor ce i-au marcat existenta.

Incantata de carte de la prima la ultima pagina- suspans bine dozat, secrete bine ascunse si greu de intuit. Da, a meritat cautarea mea indelungata. Si, desi constienta ca nu o pot compara cu operele de literatura clasica, pot spune ca mi-a prins bine o astfel de lectura captivanta, ale carei fraze nu mi-au impus o recitire. Am citit de dragul povestii, pe urmele misterului pe care eram foarte curioasa sa-l descopar. Acum, dupa aceasta carte, sunt pregatita pentru ceva de dimensiuni mai extinse, pentru ceva foarte profund si, fara sa exagerez, desi nu am parcurs decat vreo 20 de pagini- o capodopera a literaturii noastre- Cel mai iubit dintre pamanteni.

miercuri, 5 septembrie 2012

Maidanul cu dragoste din marginea Micului Paris

Adesea, trecand pe sub Podul Basarab in zona intersectiei cu Soseaua Orhideelor, am incercat sa-mi imaginez casa lui Hagiu, descrisa de G.M.Zamfirescu in opera sa principala. Pe acolo, candva, era una din mahalalele Bucurestiului si, dincolo de ea, se itidea maidanul cu dragoste, pe care eu l-am intuit a fi fost cam pe unde este acum Carrefour Orhideea. Nu am niciun fel de baza documentara in presupunerile mele, doar descrierile din carte si multa imaginatie, pe care mi-o folosesc de cate ori strabat zone din Bucuresti in care mai pot citi urme de istorie. Si acestea inca exista, in mare parte in zonele consacrate, centrale, dar si in zone mai putin sau deloc conservate. Tot acolo, sub pod, se mai afla inca o fabrica de bere, veche si intr-o stare dezolanta. Peisajul in urma cu 100 de ani trebuie ca era tot sordid, insa nu in ruina. Mizeria si saracia erau la ele acasa pe acolo si intr-o oarecare masura, aspectul se pastreaza si azi. Cu putin efort de imaginatie, poti vedea oamenii din marginea Micului Paris, in hainele lor cenusii, peticite si murdare purtandu-si pasii prin colbul gros si fierbinte.

La distanta nu prea mare, cladiri somptuoase, adevarate splendori ale arhitecturii, se inalta mandre, emanand luxul si forta unor monumente. Simboluri ale bunastarii de odinioara, ale iubirii de frumos, de cultura si, de ce nu, de lux. Datorita lecturilor mele ce se creioneaza pe fundalul acelui mic Paris, imi pot lesne inchipui clisee din trecutul acela. Insa deopotriva de fascinant mi se pare si acel maidan cu dragoste, mahalalele pestrite, dovada ca si dupa un an de cand am citit cartea, gandrile mele se intorc uneori asupra ei, cautand sa proiecteze in minte atmosfera si locurile acelea,  asa cum erau atunci.

Frumoasa carte... si frumos trebuie sa fi fost Bucurestiul acelor vremuri, fascinant, diferit de cel de azi. Desi si azi mai exista ramasite, pe care incerc sa le descopar in peregrinarile mele pe strazile sale.

marți, 4 septembrie 2012

O scurta constatare

Inainte de decembrie '89, romanii se dadeau in vant dupa produsele straine, pentru ca nu aveau acces la ele in mod liber. Dupa '89, am scapat la marfa de jmport si nu ne mai incapeam in piele de entuziasm pentru etichetele care mai de care mai lucioase, mai colorate, mai atractive. Marfa romaneasca a ajuns undeva in derizoriu, preferate fiind produsele din strainatate, considerate mai de calitate. Dupa 20 si de ani, cautam produsele romanesti, caci rosiile le descoperim a fi asemanatoare cu cele din plastic, fructe si legume aratoase le descoperim a fi fara gust si ne dorim sa mai mancam o rosie sau un pepene ca altadata. Numai ca, in extazul nostru dupa tot ce provine din import, am pierdut mare parte din soiurile romanesti. Raul e facut, degeaba cautam ceea ce am avut, nu am stiut a pretui si am dat cu piciorul.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Şi iată-ne aici, acum...

Zi de week-end, placuta as putea spune. Daca m-as simti complet bine. Dar aseara m-a doborat o stare de rau careia nu i-am dibuit cauza- frisoane, febra usoara, dureri de muschi si oase, iar acum inca ma simt atinsa, desi simptomele de aseara auu disparut cu o aspirina . Astept un pachet de la ai mei, cu tot felul de bunatati din gradina si nu numai. Nu ca nu s-ar gasi in piata, dr pere si cartofi ca la tara la noi nu se gasesc.  In ciuda secetei, uite ca s-a facut cate ceva. Si acum, pentru ca sotul e plecat cu treburi, trebuie sa gasesc o solutie de carat bagajele pana acasa  Txiul sau mijloacele de transport sunt excluse, detin una bucata carucior sport, cel solid fiiind deja scos dn uz. De altfel, nici asta nu-l folosesc prea des. Am facut-o ieri, intr-o plimbare pe jos pana la Universitate si inapoi, plimbare care m-a incantat peste masura si as putea spune ca mi-a priit, daca imediat ce am ajuns acasa nu m-ar fi incercat stari neplacute.

Si iata-ma in prima zi de toamna, nici fericita, dar nici trista, asteptand ziua de maine, care nu-mi apatine, e exclusiv a sotului meu pe care abia astept sa-l sarbatorim. Poate cu o iesire in Herastrau. Nu am facut vreun plan de bataie, dar sper ca va fi o zi incantatoare. Pentru asta, va trebui sa am grija de mine, sa-mi revin complet.

De acum, ar trebui sa ma pregatesc de plecare, voi mai casca gura prin gara, daca ajung prea repede  Ca mi-am amintit, sa va spun ca a aparut un cd si o carte autobiografica a Irinei  Loghin. Vi lle recomand caldiuros.  Pe mine, muzica m-a uns la suflet, iar cartea, din cat mi-am dat seama la o sumara rasfoire, e scrisa intr-un stil cald si povestile par interesante.

Ce rămâne din noi

Pe timpul foametei de după al doilea război mondial, copii din satele sărace ale Moldovei au fost suiți în trenuri și duși în Ardeal, acolo ...